nextmark

Alungata parca de huruitul norilor de ploaie, o adiere calda de vant mangaia ca un gest de adio ultimii trecatori din SubCity.
   Cateva licariri indepartate pe cerul cenusiu anuntau sfarsitul
zilelor toride dar si inceputul unei plictisitoare monotonii. Daca pana
la primii nori de ploaie adunati in inaltul cerului, SubCity era de la
prima raza de soare un obositor furnicar de oameni grabiti si obositi,
rapaitul tacut si  incet al ploii aducea pe strazile lungi si
intortocheate ale orasului doar rotocoale de hartii si luminile
tremurande ale felinarelor.
   Pustiul albastru, sinistru, bantuit parca de umbre demonice, din Chatedral parea si mai amenintator.
  Sunetul clar, strident al telefonului arunca peste Ao un bolovan
urias. Linistea la care sperase atat de mult, era acum departe undeva
in niste tinuturi misterioase. Al doilea tarait isi infipse ghearele si
musca crud din ultimile clipe de tacere.
  – …Ao…Ao… , gafai o voce, …raspunde…
 Acest monstru… acest …acest spin, …Ao,…Ao, raspunde.. gafai iarasi vocea.
Scena
in care sub scarile subrede ale unei case parasite, intr-un intuneric
monstrus, gasea nemiscat, inghetat in nemiscare, schimonosit si
ghemuit, trupul lui Damian, se sfarsi brusc ca pentru un calup
publicitar odata ce gafaitul vocii se transforma intr-un fel de strigat
plin de disperare.
 - ….raspunde, sa fii tu al naibii Ao, tu si cu betiile tale,…raspunde la dracu….

    In timp ce privea cum negrul noptii inghitea lumina palida a zilei,
siluete reci si hidoase se ridicau amenintatoare dinspre haul pe care
il resimtea ori de cate ori trebuia sa coboare din Chatedral cu liftul.
  Imensa si nejustificata pentru anii 20, cladirea din care usile reci
si mate ale ascensorului il aruncase, reprezenta pe langa un simbol
arhitectonic, si o mica parte din istoria orasului SubCity.
  Istoricii  Centrului de Arhitectura Urbana spuneau ca la inceput
scopul constructiei ar fi fost cel de spatiu pentru birouri si alte
activitati comerciale. White Cobber, un prosper om de afaceri, putin
cunoscut la vremea acea in City, cumparase cu bani grei toata cladire
si terenul aferent.
   White s-a dovedit inspirit atunci cand a
facut efortul de a achizitiona cladirea, pentru ca doar in cativa ani,
Chatedral – nume dat de enoriasi ca o insulta si un semn al raului,
intrucat cladirea se ridica pe fostul loc al Catedralei Augustin,
misterios distrusa de un incediu – devinise punctul central a
comerciantilor din City, si cine nu avea macar un prieten care sa
lucreze la una din firmele cu sediu aici, nu putea misca nimic nici
macar pe piata neagra din City.
    Cum City – un mic orasel minier,
inflorise dupa ce se descoperise in mine importante resurse de tungsten
– comertul si viata sociala nu au stat pe loc.
    Asa cum inca se
poate vedea prin arhivele Centrului de Arhitectura Urbana, prin ziare
vechi, datate astronomic – 1820, 1835 cele mai vechi –  inima orasului
batea puternic in aceasta cladire.
    Se opri pentru o clipa,
tresarind. O dara alba,imbibata de un albastru crud, spinteca cerul si
se infipse ca o ancora in creasta nevazuta a cladirii. Nimic nu misca.
Calugarii Ordinului Taluan, construisera peste cladirea lui Cobber prin
anii 1920 un lacas de rugaciune. O cumplita inaltuire de evenimente
ciudate, terifiante pentru acele timpuri dar si pentru zilele de azi,
au aruncat comunitatea din City intr-o isterie de nedescris.
 
Ordinul Taluan, numara cam 10 suflete in City, si toti acei oameni
piosi, cu frica lui Dumnezeu, au avut parte de un sfarsit mai mult
decat grotesc.
“Calea celor zece”…, isi ridica speriat parca gulerul
de la tweed, si cu pasi marunti sub lumina spalacita  a felinarelor
incepu sa fredoneze ritmul unei melodii pe care o auzise candva in
copilarie.

Catarinna il astepta ascunsa sub  umbrela ca o fantoma. Inainte ca
Damian sa sa-l fi chemat pe Ao se pare ca binevoise sa mai chinuie pe
cineva. Zambi ca pentru sine. Daca pana la BrouPark imaginea de tablou
nemiscat, monoton cu o scena de ploaie si un decor urban nedefinit il
insotise la fiecare pas, luminile albastrui, ca niste licurici agitati,
si umbrele creionate fugar schimbau totul ca intr-un colaj de imagini
parca decupat din benzile desenate.
  Chiar daca in negura noptii,
in rapaitul ticait al ploii nu flutura nici o pelerina si nici o umbra
nu rapise pe comisarul sef, Ao astepta. In fata portilor din fier
ruginit, ridicate sinistru ca niste colti spre cer, sub iuresul
luminilor aruncate cinematografic pe resturile de beton, urmarea tacut
mogaldetele agitate.
  Cateva clipe trai impresia ca incepe sa vada
un film prost. Poate ca si scenaristii astia care traiesc numai cu aer
de Hoolywood si isi omoara timpul prin Hot Wings Café sau alte gauri de
literati, au si ceva inspirat din realitate in aberatiile lor. Altfel
nu isi putea explica cliseele. Un regizor tacut filma in imaginatia lui
Ao, BrouPark. Cadrul de inceput: porti scheletice, ruginite. Un bocanc
cu marginile naclaite de un pamant slinos, zdrobi nemilos iarba de un
verde murdar, nisipos. Urmarit peste varful bont al ierbii, se vede
neclar un rest de hartie. Cineva, urias in comapratie cu firavele fire
de iarba, ridica ghemotocul. Vizual seschimba incadrarea. Personajele
se definesc. Cel care ridicase restul de hartie, acum nu e mai mult
decat un omulet aproape chel, inconjurat de o turma albastra de haine.
 - …pune asta bine, guita chelul.
  Una din siluete disparu.
 - Unde naiba e ? …unde … e Jhonson?
  La cativa metri in spate, ascuns sub un cort improvizat, ingenunchiat
in mustul rece al pamantului naclait de ploaie, Jhonson, cunoscut mai
de toti drept Clatita, maraia printe dinti. In cei 25 de ani de cand
soarta  il aruncase intre peretii Departamentului de Investigatii, nici
o noapte  nu ramasese alba, plina de stele sau de vise frumoase. Totul
era un montaj urat : cadavre, oameni ingenunchiati de durere, urlete
disperate, sinucideri, haine patate de fire rosii, acide…. si toate
astea pentru ce?… pentru niste amarati de bani?… pentru Bine?…
 
Simti un fior rece, de parca inima i se oprise, cand mana nefiresc de
mare si noduroasa a lui Damian il rapise din caruselul gandurilor sale. 

Damian, chelul agitat, zambea rar. Acest omulet cu buzele subtiri ca
niste rame, schita ca Monalisa un suras gras, misterios, inexplicabil.
- In sfarsit!
Din
locul unde Ao il privea pe Damian, acesta parea o marioneta trasa de
sfori de un papusar obosit. Ca un penguin, leganandu-se de pe un picior
pe altul, se opri pentru o clipa aruncandu-si mainile in aer ca un
babuin salbatic. Nefericitul care primea urletele lui Damian, ar fi
putut zdrobi minusculul om din fata lui doar cu varful degetelor.Dar
stia ca toata agitatia pocitaniei era indreptatita. Nu gasesti in
fiecare zi iesiti din pamnt ca niste viermi slinosi cadavre prin
BrouPark.
Crime si cadavre era normal sa vezi mai ales cand faci
parte din Departamentul de Investigatii, dar cu toata pregatirea si
experienta pe care o ai nu poti sa nu devii la fel de agitat ca piticul
chel, atunci cand prin fata ochilor iti danseaza fete desfigurate si
bucati de carne macelerite.
  Daca in filmele politiste scena crimei
e un circ in care o armata de oameni care de care mai dezorientati si
impinsi de la spate de un comisar artagos alearga sa isi faca fiecare
treaba, haituiti de o ceata de juranlisti imorali, scena din BrouPark
nu era cu totul diferita.
Artagosul era Damian. Restul recuzitei cam
la fel: o  multime pestrita de voci, siluete schitate fugar. Reporterii
aparuti ca de nicaieri era singurul element care lipsea. Catarinna inca
statea ascunsa sub borul umbrelei si privea la silueta intunecata a lui
Ao. Picurii de ploaie metamorfozati cinic in mii de ace de un vant rece
aparut salbatic din aburul pamantului, cadeau teatral ca o cortina
peste o scena in care actorii nici nu dorea sa joace.
 Cand primise
repartizarea la Departamentul de Investigatii, romatica idee de
justitar al Binelui inca isi pastra florile si mirosurile imbatatoare.
Ticaitul vremii isi aratase coltii si ca o un caine fara stapan,
alungat si incoltit de umbre nevazute, Catarinna  intelesese ca
inocenta ramane pana la urma in sufletul fiecarui om atata timp cat
acesta nu poate sa deosebeasca intre bine si rau.
In lumea idilica
pe care SubCity o intruchipa pentru multi, raul exista ca in orice alta
parte, chiar daca serenitatea si aparent edenica societate din SubCity
arata ca se poate trai  in armonie unii cu altii.
Pentru cei care in
fiecare dimineata se trezeau suparati de caraitul ceasului desteptator,
sub razele difuze ale soarelui cald si imbietor, pentru cei care inca
atunci cand se trezesc sarutul buzelor trandafirii si calde este inca
un motiv de a te bucura, pentru cei care in fiecare dimineata privesc
din inaltul cerului lumea si inspira adanc sperand la o zi minunata,
pentru toti aceeia care nu vor sa creada ca si in anul 2300 raul e
prietenul multora dintre noii, exista oameni ca ea, ca Ao, si ca
Damian, care ingenunchiati in lutul mocirlos al pamantului cauta
stirpea neagra.

Undeva intr-un colt, pe albul ingalbenit, un tanar pistruiat, cu parul carliont, privea din trecut.
Absolvise
Institutul de Stiinte Aplicate ale Academiei, in urma cu zece ani.
Chiar daca astazi numai arata ca cel din paginile anuarului
Institutului, Ao ramasese la fel de visator. Daca cineva iar fi cerut
pe vremea in care inca bantuia disperat pe coridoarele inguste ale
Academiei sa isi fi imaginat viitorul lui cam peste zece ani, coloanele
macinate de timp, vantul rece rascolit de nori laptosi, mustul balos al
pamantului agatat disperat de talpile bocancilor sai, tacerea sinistra
si vocile maraite a celor din jurul sau, negrul lucios al plasticului
rece aruncat peste chipuri desfigurate,sigur nu si le-ar fi imaginat cu
mintea sa tanara si inocenta.
Vocea rece, huruita a lui Damian, rupse firul placut al reveriei.
-
Nu mai sta ca o ciora…! carai Damian. Printisorule, hai odata, ce
naiba…, se pare ca inca nu vrei sa te trezesti, scartai in continuare
Damian cuvintele.
Langa ceea ce parea a fi un cocon rece de plastic
in care era ascuns ceva monstruos, Catarinna cu borul umbrelei intins
peste scafarlia piticaniei ingenunchiate, privea tacuta.
"Cine stie
sa descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de invatat." ii
rasari in minte lui Ao atunci cand desprins din moliciunea calda a
somnului, strapuns sadic de dintii reci ai palelor de vant,isi termina
mersul de melc, apropiindu-se incet de Damian si Catarinna. Cuvintele
magistralului William Shakespeare scrise acum cateva sute de ani in una
din frumoasele sale piese de teatru se adancira parca si mai mult, in
irisul albastru tulbur al Catarinnei. Un zambet inghetat inmuguri usor.
Ar fi dorit sa auda murmurul cald  al vocii. Catarinna nu schita nici o
intentie in acest sens. Pierduta in umbra protectoare a umbrelei,
Catarinna parea a fi un spectator adus cu forta la un film de groaza.
Profesorul
Ahmilliyon, seful catedrei de Psihologie si Stiinte Socioumane
Aplicate, le ceruse prin anul trei, parca, sa faca un eseu, documentat
pana la urma litera, cu privire la influenta factorilor fizici asupra
comportamentului uman. In alte cuvinte trebuia sa demonstreze dupa
atatea sute de ani, din nou experienta celebra a dr. Pavlov, dar la un
alt nivel. Nu se cerea nimic practic, doar argumente si teorii.
Un
bine scris apasat de profesor peste cele cateva pagini ale lui Ao,
sadise in orgoliu lui pentru luni bune de zile, idea ca ar putea totusi
sa reuseasca, mai ales ca Ahmilliyon nu se inghesuia deloc sa arunce in
stanga si in dreapta cu flori si laude l-a adresa studentilor sai.
Isi
amintea perfect, de parca abia terminase de mazgalit cu scrisul lui
oribil, eseul. Undeva aparea o teorie care explica si demonstra , destul
de convingator, ca in lipsa stimulilor fizici, intelectul uman nu se
poate dezvolta. Desi facuse cateva trimiteri la niste siteuri cu
privire la niste experimente in acest sens, Ao isi pastra o oarecare
rezerva.
Acum, in timp ce privea cum arcul sprincenelor catifelate,
coboara puternic, desenand pe fruntea mica ascunsa de suvite rebele,
cateva riduri, rezerva pe care o pastrase fata de teoria doctorului
Kadeem disparu.
Studia incet, ca un chirug, chipul oval,  frumos,
liniar al Catarinnei. Era de preferat sa ramana agat, chiar si disperat
cu privirea de luciul carnos, rascolitor, al buzelor ei, decat sa
priveasca in jos pre negrul pumnului de plastic . Harsaitul lung, ca de
ferestrau infipt, ridica privirea lui Ao de pe minunatele minuni ale
Catarinnei, in adancul tulbur, albastru. Serenitatea tacutadin ochii
Catarinnei, amenintata crunt de zvacnirea genelor lungi ca niste
degete, era imaginea care il ajuta de zece ani in coace pe Ao sa
infrunte scarbosul adevar.
Harsaitul rece muri. O soapta rapi il rapi din adancul ochilor Catarinnei.
- …priveste….
   Lasa privirea rece spre locul din care mogaldeata lui Damian sopti din nou ceva.
  ….adevarul…

Cateva fire de iarba stalcite il desparteau pe Ao de sacul de plastic.
Damian se ridica incet, rigid, parca obosit. Rasfirate ca un fir de
ata, sub cateva resturi murdare de haina, ca o prajitura mucegaita,
cateva oase macinate adunate cu grija, zaceau tacute ca intr-un muzeu
morbid.  Din ceea ce parea a fi restul unui schelet uman, gramada de
oase asezata chiar artistic, lasa impresia ca povestea din spatele
acestei dezvaluiri sinistre nu avea un inceput usor de banuit.
Cu
un gest curt, Damian ii sugera lui Ao sa priveasca mai departe. Fugar,
privi spre cativa agenti ai Departamentului de Investigatii aflati la
cativa metri. Acelasi sac de plastic negru privea spre cerul cenusiu.
Alte siluete parca ceva mai indepartate decat cele spre care tocmai
privise, stateau moharate, urmarind fara cuvinte cum cei de la Medicina
Legala adunau cu minutiozitate, usor ca niste artfacte, in sacul negru
de plastic, ramasitele a ceea ce candva poate a fost un tanar zelos,
plin de vise si de sperante.
Ca un licurici, Jhonson zbura de la un
grup la altul, si printre sclipirile de fulger cu care aparatul lui
Jhonson inghitea mormanul de oase, trezit ca dintr-un vis, Ao realiza
pentru prima data de unde provenea toata diperarea si agitatia lui
Damian.
- Cate sunt…? intreba Ao. Raspunsul oricare ar fi fost, in acele clipe nu il dorea.

In golul urias, lasat de cateva arcade, lumina plapanda a rasaritului de soare matura somnoaroasa urmele intunericului.
Bansi
Namdev inca savura gustul acrisor al cafelei. Cu ochii intredeschisi
urmarea zborul salbatec, inponderal al unei pasari ce parea a se fi
ratacit in auriul cerului. Atat cat putea sa vada, toropit inca de
somn, prin straveziul ferestrei, orasul inca motaia sub picurii de
ploaie. Zborul frant al micutei zburatoare, se transforma in ceva lin,
linistitor, dupa ce din nevazut inca un ghemotoc zburlit de pene aparu
grabit. Micutii dansatori inaripati disparura apoi ca prin magie.
Namdev
zambi usor. Zborul tacut dar plin de forta si fuga lor grabita din
umbra cerului, ii aduse pentru o clipa in fata, Cuttack, oraselul lui
natal. Plin de soare, de viata si de nori multicolori ca niste monstrii
inaripati, pe care mereu ii vana cu bastonul de bambus a bunicului
Nachiketa, Cuttack era locul in care chiar si dupa atatia ani de munca
infernala, de nopti pierdute, conferinte si mii de ore petrecute asupra
mesei reci, incercand cu lama rece si morbida a bisturiului sa fie un
justitiar din umbra, s-ar intoarce cu ceea mai mare placere.
Pereti
reci colorati oranj de lumina calda a soarelui, inlocuira micul orasel
Cuttack, odata ce  usa  laboratorului se deschise energetic, urmata de
ecoul lung, puternic ca de big-bang, izvorat din pasii grabiti ai
Daluciei.
Scurta calatorie a lui Bansi Namdev, cel mai mic urmas al
unei familii ce isi avea strabunii in marea casta a razboinicilor
Mahdu, ajuns dintr-un mic orasel de pescari, in praful cult al
Callcutei, prin inspaimantatoarele sali ale spitalului Vimal, de unde
avea sa invete, ca doctor rezident, inteleptele cuvinte ale primului om
ce ii murise in brate  -  Nu trebuie sa fii mort ca sa apreciezi viata
- , se termina odata cu intrebarea gatuita a Daluciei.
- … cinzeci..?

Sub lumina laptoasa cel inconjura pe doctorul Namdev, de pe obrazul de
culoarea biscuitilor pufosi scufundati in albul laptelui aburind,
Dalucia culegea mici picuri cristalini.
Mesajul neasteptat pe care
il lasase doctorul si fruntea lui incruntata, tacerea cu care isi
maruntea  rasuflarea, ii crea senzatie ca urma sa fie o zi foarte
foarte lunga si neobisnuita.
Cu fiecare milimetru pe care lama rece
a bisturiului il lasa deschis ca o floare, Basi isi amintea perfect ca
si cum ar fi fost inca ghemuit in banca sa la cursul de Patologie
Aplicata, tot ceea ce vocea matasoasa si nefireasca, a profesorului Ma,
transforma morbidele clipe in care trebuia sa inteleaga ca totusi omul
nu este mai mult decat o punga slinoasa de carne, in ceva demn,
spiritual.
Isi rumega gandurile, cautand sa afle un raspuns.
Aruncate ca niste bucati de hartie, mai multe resturi de schelet,
stateau si asteptau ca niste spectactori.
Nu intelegea, oricat de
rational ar fi vrut sa fie, cum se putea asa ceva. Pentru a determina
cand anume inima acestor amarati a incetat sa bata, Namdev asculta cum
profesorul Ma, isi ducea calm la nesfarsit expunerea sa despre ceea ce
este important de observat.
Pentru a afla momentul, chiar si prin
aproximare, in care tenebrele mortii s-au abatut peste mormanul de oase
ce inca il astepta, trebuia sa urmareasca semnele. Vocea lui Ma urmata
de pasul metronom cu care sacada propozitiile ii soptea: rigor mortis ,
livor mortis, temperatura corpului, starea de descompunere. Pauza
scurta. Ma relua incet ca intr-un confensional. Mediul,tipul hainelor,
continutul gastric, insectele, larvele, locul unde a fost gasit, plus
inca multe despre care vom discuta in detaliu, toate va pot ajuta.

…dar despre asta ce amintiri ar trebui sa rascoleasca?

Intr-un oras construit aproape in intregime pe verticala, ruinile
cariate ale vechiului oras, pareau a fi o pata mare si urata, mai ales
ca tot ceea ce astazi reprezenta SubCity se construise inexplicabil, ca
un scut parca, in jurul acestor resturi de istorie.
In City, Ao
hotarase sa ajunga din doua motive. Primul si cel oficial, care explica
prezenta lui printe molozul antic si ramasitele conservate a fostului
oras, era acela de a culege informatii legate de  tot ceea ce putea
explica nefirescul din BrouPark. Al doilea motiv: Niiro Niwa.
Biciut
de cateva raze de soare, strecurate fugar printre crengile unui cires
mohorat, inghetat si prafuit, urmat ca un caine de o umbra patrata,
uitata,  isi numara pasii, in timp ce gandurile sale scormoneau
raspunsuri. In podul palmei, tinea parca ascuns de restul lumii,
tainic, petecul de plastic straveziu,de care Namdev  se despartise cu
vadita placere. Avea impresia ciudata de cand ajunsese in City, ca nu
urma sa gaseasca lucruri prea frumoase si incantatoare.
Saint Paul Street, Barbican…, nume ale unor foste strazi din City.
“Singur prin intuneric te vei duce
Invaluit in moarte
Stapan in umbre vei ajunge
Intunecat si rece”
Din
tot ceea ce aflase de la Namdev cel calm, rece si dur, ar fi vrut sa i
se spuna oricand ca totul nu e decat o gluma, fictiunea  scrisa de mana
stangace a unui un pusti puber.
Daca aceasta farsa intr-un sfarsit
nu se dovedea a fi decat necistitul adevar, cosmarul in care Ao trebuia
sa intre i se parea banal.
Intr-o oaza de culoare, sub norisori de
umbre jucause desprinse din coroanele mari, stufoase, a catorva pomi,
Ao descoperi ca intr-o poveste ceea ce cauta: Niiro Niwa.

Doar un pod arcuit de piatra il desparteau de mirajul plin de culoare.
Era nefiresc sa vezi in mijlocul cenusiu, printre  ruinele scheletice, 
acest petec de pamant, rupt parca dintr-un vechi basm pentru copii.
Pentru
cei care s-au aventurat prin City nu era ceva neobisnuit. De fapt ceea
ce intriga era ideea in sine. Construita printre resturile atomice ale
fostului oras, Niiro Niwa  parea sa fie doar restaurarea unei epoci
tarzii din istorie, o reconstructie arhitecturala, o scena, in genul
celor din muzee, prin care luai contact vizual cu obiceiuri si traditii
demult apuse.
Printre ramurile de cires unduite de vant, Ao vedea
reconstituita, prin arhitectura si aranjamentul vegetal al peisajului,
un crampei din Japonia Feudala. In acest apocalips, proiectul
studentilor de la Centrul National de Urbanistica, a prins inca de la
inceput radacini adanci. Cateva articole cuminti, lipsite de vlaga,
aparute prin CityTribune si una din revistele de campus:
OrizontConcept, erau singurele manifeste a celor din SubCity cu privire
la acest neanteles artistic.
Chiar daca cei implicati, au dat
dovada de un real talent in ceea ce priveste potentialul lor creativ,
Niiro Niwa  a ramas doar o adunatura simpatica, de floricele viu
colorate si barne de lemn adunate sub forma de case. Ca un protest fata
de reactia aproape inexistenta, cei cativa temerari visatori din
spatele acestui frumos colaj de istorie, au inventat un joc. "O noapte
la Niiro Niwa. Pana in zorii purpurii ai diminetii, gaseste drumul spre
cei care te vor salva."
Peste podul arcuit ca o cocoasa de camila,
inconjurata de vant, intr-un kimono rosu, inflorat de ghearele unui
dragon auriu, ca o papusa de portelan, Amadeea il astepta.
                                          “Un singur drum tu vei urma….”

Labirintul de coridoare prin care il purta Amadeea se sfarsi intr-o
camera simpla, fara prea mult mobilier, luminata de soarele ud al
diminetii, prin doua ferestre pitice, ascunse undeva aproape de tavan.
Simplitatea
geometrica a camerei era intrerupta doar de volumul patratos al unei
canapele si de golul unei usi. Dincolo, ca un contrast la goliciunea
spatiului din care privea, un pat imens, semiobscur, mancat de cateva
pete ratacite de lumina, ascundea ceva in intuneric.
Privea spre
cealalta parte a camerei, prin franzurii trandafirii ai rasaritului
tarziu de soare. Curba simpla,voluptoasa, cruda, ii hipnotiza
simturile, vederea, pulsul. Urmarea ca si cum ar fi fost inca un copil
aflat in fata descoperirii unui mare mister, cum mana nevazuta a
razelor de soare urca incet, odata cu bataile inimii, peste carnea
cruda ca de portocala, a pulpei dezvelite. Coboara incet, in umbra, si
urca odata cu privirea sa spre unduirea nuda si dulce a feselor. Jocul
tacut al razelor continua, alunecand spre caldul adanc si umed.
Pasul
usor, abia auzit al Amadeei, inconjurat de aroma ceaiului verde,
strapunse vraja cel inconjura pe Ao. Ingenunchiata deasupra ceainicului
din portelan, pigmentat intr-un alb sidef, privea stins in luciul
cestilor de ceai. Fiorul voluptos pe care il simtise privind la faptura
adormita din cealalta camera, ii aduse aminte pentru o clipa de zilele
in care putea sa viseze liber la viitor.
Mica punga de plastic, in
care parca simtea pulsul acelor cuvinte mazgalite, era inca ascunsa in
buzunarul tweedului. Nu avea nevoie sa revada acele randuri. Simtea ca
cineva ii infierase fiecare cuvant pe piele.
Drumul spre Niiro Niwa
devenise in minutele petrecute printre ruinele din City, un chin al
gandurilor. Rumega fiecare farama de realitate, cauta un sens la ce s-a
intamplat, scormonea prin gunoiale mintii ca sa isi aminteasca orice ar
fi putut sa il duca macar spre inceputul unui fir pe care sa-l stranga,
sa-l urmeze si intr-un tarziu sa ajunga sa se infrunte cu necunoscutul,
sa ucida Minotaurul, si apoi sa se salveze de freamatul sau.
Venise
la Niiro Niwa pentru a pune intrebari, pentru a grebala cu ghearele
mintii acest loc, ridicat chiar in latura vestica din BrouPark, unde se
gasisera cam toate cadavrele. Nimeni nu ar fi obiecat in privinta ideei
de a incepe cercetarile de aici, mai ales ca Niiro Niwa in cei peste
treizeci si cinci de ani de cand exista, isi schimbase statutul de
proiect artistic urban. Devenise asa cum unii spuneau de mai mult timp,
voalat si doct, un atelier de creatie. O mana pestrita, de pusti
labartati, rataciti prin colturile din Niiro Niwa, se foloseau de acest
loc pentru a-si exprima maretele lor realizari artisitice.
Ao chiar
daca nu era un critic consacrat de arta, isi avea opiniile sale, iar
cand nu esti pentru prima data invitat la Niiro Niwa, nu ti se pare
deloc ca aceasta casa de turta dulce, e plina doar de zane si ingerasi.
Cazul Copiilor de Aur, il adusese prima data in tinutul de basm, acum aproape cinci ani de zile.
Pe
atunci Ao era inca un boboc. De fapt, asa cum ii spuneau colegii,
razand grotesc ca niste caricaturi, in meseria asta doar moartea te
poate invata tot ce trebuie sa stii.
In unele din momentele in care
divina muza a creatiei se pogoara peste alesi, timpul si realitatea se
altereaza. Daca cel ales se afla pentru prima data sub posesia
voluptoasa a nevazuitei zeitati, se intampla, ca si in cazul Copiilor
de Aur, ca toata creatia ta sa fie doar un poem, scris cu sange, in
urletele afrodiziatice a celui descompus.
Resturi de carne, atarnate
ca un colier in jurul marelui creator, o inima inca zvacnind pastrata
in golul unui pocal, erau amintirile botezului pe care il primise in
feericul colt de rai ascuns in Niiro Niwa.
Tot acel trecut murdar,
plin de clipe in care se trezea urland, singur, ca o fantoma uitata pe
varful cladiri Chatedral, se ridicase din tenebrele noptii si bantuia
viu, ingrozitor, prin venele inghetate ale lui Ao.
In lumina
trandafirie ce desena ovalul fetei, albastrul inlacrimat din ochii
Amadeeiei era singurul lucru care alunga pentru moment fiorosul chip al
mortii.
Amadeea se inchinase Niiro Niwei ca unui templu. Printre
resturile carnagiului Copiilor de Aur, gasite de Ao, se afla si cel ce
urma sa ii fie ales pentru tot restul vietii. Nici o sedinta de
consiliere, nici unul din remediile medicale aplicate asupra sufletului
indurerat al Amadeei nu au putut schimba idea ei, ca in acest loc se va
intoarce iubitul ei.
In scurt timp dupa ce cazul Copiilor de Aur,
lovise cu pumnul in stomacul moral si educat a celor din SubCity,
povestea romanta a asteptarii Amadeeii, reinvia un flux de suflete
ranite. Tot mai multe relatari din CityTribune, aruncate pe prima
pagina, aratau chipul indurerat, si albastrul ochilor atat de minunat,
ce priveau dincolo de durerea in care clipeau, pe fundalul idilic, de
basm din Niiro Niwa.
Un titlul urias, scris ca int-un ziar cu
tiparitura veche, prins intr-un rest de cui, aruncau timpul din acele
clipe, in prezent, in camera in care Ao privea la Amadeea, la ochii ei
minunati, la ceainicul din portelan pigmentat intr-un alb sidef, la
aburul pufos al cestilor de ceai.
Simtea adanc in stomac cum un gol imens se naste. Copii de Aur…

Din buzunar, micul petec de plastic, rece si dur, pe care il tinuse
atata timp ascuns, in palma intinsa tremurand spre Amadeea, sub firele
lanoase de abur, se increti usor ca si cum ar fi fost atins de un foc
mistuitor.
Un sunet inabusit izbi aerul, ca o ultima suflare.
- Ce vrei?
Din locul in care privirea lui Ao ratacise voluptos, maraitul sinistru cel il auzise, grohai din nou.
- Ceea ce cauti tu nefericitule nu vei gasi aici.
Capsa tocului pocni scurt. Amadeea se ghemuise langa perete. Inchise ochii.
- Netrebnicule, incerci sa ma atingi?
Ao inghetase cu arma in mana. Lumina trandafirie disparuse. Un licar ciudat, ca o pata de sange, inflori in intuneric.
- Ara-mi-tama – raul din zei, murmura Amadeea.
Bubuitul inimii ii zvacnea in urechi. Ce naiba se intampla aici? Simtea cum incepe sa se sufoce.
Cu
mainile inclestate ca niste gheare pe patul armei, sprijinidu-si
greutatea corpului in calcaiul piciorului, strapunse aerul dintr-o
saritura. Urletul cu care navalise disparu in neant. Explozia
cartuselor fulgera intunericul. Lumina calda a soarelui aparu senin
prin storurile gaurite.
Intins ca un inger, in puful moale al
paturii de casmir, incojurata de ploaia adormita a picurilor roz de
sange, cu mainile impreunate ca int-un ultim gest de indurare, trupul
gol pe care il privise nu demult era acum in evenatiul razelor fumurii
de soare, neansufletit, schimonosit. Pielea cruda, de oranj, pe care
maini fericite ar fi alunecat in noptile lungi de amor, era acum un
mozaic lugubru, vinetiu, de sange.
Zgomotul tacut, fara ecou, facut de arma lui Ao, aruncata cu ura, starni din plamani de lemn ai parodeslii cateva fire de praf.
Grohaitul
livid care il chemase in panza intunericului, ce era? ….cuvintele
rostite cu frica de Amadeea,… ara-mi-tama,….ce rost isi aveau?…..

*
Jhonson stătea sprijinit de perete. Era obosit, iar lumina
plăpândă ce îl înconjura, arăta crud, cum anii trecuseră peste el.
Uneori avea impresia că Jhonson nici nu exista. Pentru el, acest om,
înalt şi uscat, era o clipă, câteva secunde, o apariţie.De obicei el
îşi termina treaba înainte ca băieţii veseli de la Departament să dea
navală peste el. De când îl cunoştea l-a văzut zâmbind rar şi atunci
doar în clipele în care Raiden, fiica lui zglobie de o şchioapă, rupea
monotonia cenuşie din biroul lui, cu gânguritul ei senin. Lauren, soţia
lui, privea din tocul uşii sau aşezată comod pe canapea, cum ursuzul de
Jhonson se topea ca o îngheţătă sub soarele cald de vară, în strânsoare
mânilor de puf cu care Raiden îl înconjura.
Ori de câte ori s-a
întâmplat să asiste la un asemenea moment, pentru Ao lumea devenea mai
bună, şi trăia chiar cu ideea că Lauren nu apărea întâmplător cu micul
ei înger. Aşa cum îl privea, pierdut, prin pâcla de fum, cu ţigara
agăţată de buze, Jhonson părea pierdut, rătăcit.
Încă nu plecase.
Echipa de intervenţie şi asistenţă a Departamentului, deja terminase de
înfofolit, etichetat şi marcat. Numai cât nu le atârnase şi lor de gât
un număr şi o etichetă sinistră.
Q45-ERT5. ÎNREGISTRAT SAEC. 11:30.
Marcajul era aplicat pe unul din colţurile a ceea părea a fi un fel de
carte învelită în piele.Un codex…. Aşa cum rătăcea cu privirea prin
cameră, Ao rămase surprins, să o vadă. Nu îşi amintea să o fi zărit
până atunci. Jhonson pufăia pierdut. Era undeva îngândurat. Se dezlipi
uşor de perete şi înaintă spre marginea patului. Tapetul verzui,
scorojit, îmbibat de fum şi praf, întunecat, păstra tonul morbin a ceea
ce se întîmplase. Marcate şi numerotate, tot ce se aflase în jurul
victimei, acum era precizat exact. Lumina furişată prin crăpăturile
storurilor învăluia ca într-o aură  trupul lui Ao.
ITER DOMUS …. câteva raze de soare alergau peste întunericul din cameră. Se retrase rapid, fulgerat.
Mişcarea bruscă a lui Ao îl făcu pe  Jhonson să revină brusc la realitate.
- Ce dracu…
 Îl privea pe Ao nedumerit.
- Ce s-a întâmplat?,Ao îi răspunse şoptit, fără vlagă.
-Ai ajuns înaintea echipei de la Departament?. Jhonson părea că nu înţelege întrebarea.
-Da. Păi .., de ce mă întrebi? Erai aici când am venit.
Ao zâmbi scurt.
-Da,..ştiu. Fotografiile…
Jhonson
ridică nedumerit din sprâncene. Aruncă mucul de ţigară, după ce mai
trase un fum. Ghemotocul de foc se rostogoli, într-o ploaie de steluţe
aurii pe podeau cariată.
- Fotografiile…?
Ao nu-i răspunse imediat. Ceva de pe tablia patului îi acaparase toată atenţia.
-Vreau
să văd fotografiile pe care le ai făcut. Jhonson ieşi din bârlogul
întunecat în care fumase ţigara. Se opri lângă Ao. Căuta din priviri să
găsească misteriosul obiectat care îl hipnotizase pe Ao. Nu observă
nimic ciudat.
- Ce cauţi?. Jhonson urmări privirea lui Ao.
Caşmirul însângerat, adăpostea în apropierea unei perne naclăite,
într-o pungă de protecţie, marcată de cei de la Departament, un fel de
carte, cu coperţile mâncate de timp. Se apropie de pat şi o ridică.
Ao tresări, surprins.
-De ce vrei fotografiile?
Jhonson
era încă nedumerit. Ce era cu cartea asta?..de ce Ao o privea ca pe
ceva ..care nu ar fi bine să îl atingi. Întoarse cartea. Pe ceea ce era
un rest de copertă abia se zăreau două cuvinte. Citi mai mult pentru
el, şoptit: … ITER DOMUS. Plasticul străveziu al pungii de protecţie
foşni scurt.
- .. de ce te uiţi aşa la asta?..am fotografiat-o..e şi marcată….Ao îl întrerupse brusc pe Jhonson fără să îl lase să  termine.
-
Nu e vorba de asta.E ciudat, dar poate mă înşel. Jhonson aştepta
continuarea. Cartea asta sau mă rog ce este, eu nu cred că a fost de la
bun început aici.
Jhonson pufni într-un hohot de râs, gălagios şi dureros. Se opri brusc, devenind din nou serios, posac şi întunecat.
-E
bună. Şi eu care credeam că vai de mine micuţul Ao e încă şocat de cele
întâmplate. Pe buzele lui Jhonson un zâmbet înflori.Cred că eşti putin
cam cinic. A.. nu cinic e uşor spus, eşti sadic dacă poţi să sugerezi
asemenea fabule. Zâmbetul cald de pe buzele lui Jhonson se ofili.Ce
naiba, doar tu ne ai chemat.
Ao zâmbi şi el scurt.
-Uită-te la fotografii.

nul Domnului 1900
În ceasul cel mai devreme al dimineţii, cu
binecuvântare stareţului Isodin, am părăsit locaşurile de piatră ale
mănăstirii. Slăvit fie Domnul şi îngerii lui să ne căluzească. Drum
lung spre pământ necunoscut ne aşteaptă. La rugămintea cuviosului
nostru frate Maltin, în clipele în care sufletele noastre se vor
odihni, în rugăciune şi cu gând smerit la Cel curat şi Sfânt, voi grăi
pe această hârtie, cele ce ni se va da să trăim, căci rugămintea
fratelui Maltin nu vine din neştire şi pentru a umple timp unui păcătos
ca mine, ea vine de la mai înaltul Isodin.
În rânduirea noastră
frate mai mare peste noi este părintele Victorius, a cărui înţelepciune
veacurile să o cunoască. El este urmat în cele mai cunoscute şi
adevărate de către fratele Maltin, iubitor de adevăr şi  cinstit
printre cei mai cinstiţi. Dintre cei mai cu umilă trecere facem noi
legatură, o mână de opt, păcătoşi adunaţi şi încercaţi, dar care prin
mila Domnului am găsit calea spre mântuire şi cu slava cerului si a
celor prea sfinte din el, ne vom întoarce cu toţi precum oaia ce-a
rătăcită.
Într-u iertarea naostră de păcate, şi prin caldă
rugăciune, urmăm un drum neştiut printr-un ţinut de fum şi pucios.
Pentru păcatele noastre, spunea dintre cei mai cu umilă, fratele cuvios
Ald, şi pentru a nu uita de unde ne-am născut şi unde ne vom întoarce,
Domnul nostru cel Sfânt, ne-a dat să mergem pe acest drum, întunecat şi
spurcat. Părinţii noştrii mai mari peste noi s-au aşezat primii, şi ei
cu alor cunoaştere şi putere, ne or cârmui prin locurile străine în
care ne grăbim.
Ajută Doamne pe noi cei care cu păcat îţi cerem să
ne fie iertat, căci tu Doamne, în nesfîrşita Ta dragoste, nu ţi-ai
întors faţa de la noi, şi binecuvânteză-ne.
Ao îşi rezemase
coatele pe pervazul ferestrei. Ţinea atent de coperta fragilă adunătura
de hârtie, “cartea” , pe care cei de la Departament o găsise lângă
trupul neânsufleţit al victimei. Ceea ce avea el în mînă, ridicase un
nou mister în mintea lui. Şi avea deja senzaţia vagă că urmau şi
altele.
Cotorul ”cărţii”, ros şi mucegăit, dispăruse, iar ceea ce
ţinea la un loc adunătura nispoasă de hârtie, era o împletitură de
zale, ruginită şi slăbită. La capătul de sus al “cărţii”, era prinsă de
una din zale, poate ca un semn de carte, o cruciuliţă mică, decolorată
şi întunecată de timp.
ITER DOMUS..?

Rezemat de peretele mat de sticlă, Ao urmărea pierdut cum se prelingea
lin, aproape mătăsos, pe lângă talpa piciorului lui, cîteva firişoare
de apă. Ghemuit ca un fetus pe inoxul rece şi mat al cabinei de duş, se
gîndea la ce sfârşit calm şi banal părea să aibă ziua. Dacă s-ar fi
lăsat copleşit de starea placută  care îl cuprinse după duşul
fierbinte, şi dacă ar fi uitat măcar un pic din cele întâmplate, trupul
lui obosit şi prospăt spălat poate că s-ar fi relaxat. Aburii calzi
lipeau adormiţi pe sticlă gheare de picuri. Noţiunea de timp aproape că
dispăruse. Îşi amintea ca prin ceaţă, greoi ca şi cum ar fi fost
bolnav. Jhonson binevoise să îi scurteze drumul şi îl adusese pînă la
Chatedral într-o trombă de vânt şi praf.
Zdruncinat până la
ultimul rărunchi de Fordul Dust al lui Jhonshon, adus în buza norilor
pe care îi vedea prin străveziul ferestrei de un lift flămînd şi
întunecat, gustă duşul fierbinte, aburind ca o vată de zahăr, fără să
mai ţină cont de timp, de oameni şi de cele recent întâmplate. Îşi
dorise în clipele în care atingerea apei calde era tot ce putea fi mai
înviorător şi mai relexant, să deschidă ochii şi prin perdeaua aburilor
pufoşi să vădă o altă lume.
Se ridică  încet sprijinindu-se în podul
palmelor. Picioarele amorţite urmară întârziat mişcarea mâinilor, ca şi
cum ar fi fost slăbite de milele unui lung şi nesfârşit maraton.
Nesigur, ca şi cum ar fi fost un prunc pornit să cucerească lumea cu
primii paşi, ciufulit, cu prosopul aruncat pe umerii laţi, moale ca o
păpuşă de cârpe, mirosind a flori, părăsi baia ca un melc. Ca un
carnivor feroce amurgul ruginit muşca crud din albastrul lin al
cerului. Umbre tremurânde înconjurate de colţuri de lumină multicoloră
zăceau nemişcate ca într-un tablou pe tot cuprinsul alb al camerei.
Dincolo de străveziul ferestrelor uriaşe  infinitul colorat se spărgea
în ţurţurii negricioşi de beton. Uneori era surpins de imensitatea ce
îl înconjura. Starea de singurătate devenea parcă mai dureroasă şi mai
acidă ori de cîte ori se întîmpla să urmărească vreun apus întârziat şi
sufletului lui sceptic, agnostic, se transforma în asemenea momente în
ceva neobişnuit, devenea milos şi excesiv de empatic. Monotonia caldă
şi pastelată a văzduhului trezi în el o stare confuză. Un vid uriaş
fără contur îl înconjura. Imponderabilitatea roz în care se rătăcise
dispărea încet, încet, ca o cortina de pluş trasă din culise.
Sincer
nu dorea să părăsească starea de calm şi de relaxare în care abia
intrase, dar ceva din străfundul minţii lui lovea ca un ciocan. Totul
părea un script uitat într-un sertar prăfuit. Povestea nu părea să aibă
un fir simplu, lin, armonios. Intriga era în întuneric, personajele
nişte lumini fugare, decorul.. cuburi reci de sticlă şi metal…
,faptele… cinzeci de cadavre….. moşoroite ca o movilă de cartofi,
…versuri ilizibile mâzgâlite pe un rest de pânză mucegăită culese din
cioturile crispate ale unuia dintre nefericiţii ciopîrţiţi de vreme şi
viermi,….Niiro Niwa…..Amadeea………,Copii de Aur…..,vocea din
întuneric……,…..crima……,…victima…..Daisuki Dayo…pâlpâirea
verde de pe ecranul terminalului digital….,fotografiile lui
Jhonson,…marcarea SAEC,….ITER DOMUS…. amurgul,… tăcerea din
jur,….norii,…oraşul….

8:30
Cifrele afişate pe ecran pâlpâiră uşor. Sprijinint cu spatele
de speteaza înaltă şi rece a scaunului, jenat uşor de poziţia rigidă,
băţoasă, urmărea concentrat datele prezenatate sec de Sistemul de
Analiză  şi Evaluare Compoartamentală. Displayul terminalului
electronic afişa de câteva minute imaginea unui cadavru, un nud
macabru, înconjurat de o baltă de sânge. Procedura standard a
Departamentului de Investigaţii, în cazul situaţiilor de acest gen,
specifica scurt şi laconic, cum se realiza operaţional evidenţierea,
înregistrarea, catalogarea şi analiza probelor. Putea să recite ca un
pastor aflat în faţa unei mulţimi de enoriaşi pioşi, fiecare paragraf
şi articol al procedurii. Era ceva de bun simt ca un agent operativ,
cum era el, să cunoască măcar minimul necesar din ceea ce trebuia
aplicat în context, însă ceva din tot ce era redat pe ecran nu se lega.
Era de la sine înţeles că tot textul procedurii în anumite părţi avea
titlu orientativ. Era şi de înţeles şi de ce. Nu se putea realiza sub
aspect practic – bineânţeles cu ghilimelele de rigoare –  detalierea
acţiunilor prin care de exemplu Ao în situaţia de faţă să poată
identifica fără prea multă bătie de cap firul evenimetelor care au dus
la moartea persoanei x. Totul ţinea de context, şi cum acest context a
fost explicat ca fiind o serie finită de probabilităţi, până la
aparaţia Sistemul de Analiză  şi Evaluare Compoartamentală, pe scurt
SAEC, nu a mai fost decât un sigur pas.
Teoriile şi conceptele ce au
dus la formarea sistemului, pentru multi rămâneau un mister, nişte
barbologii academice glazurate cu un gust amar.  Reticienţa cu care
implementarea sistemului s-a făcut, a dispărut cu timpul, odată ce
megadetectivul electronic a început să îşi arate valoarea. Dacă unii
dintre agenţii Departamentului refuzau poate din conservatorism ideea
că o mână de leduri aruncate în nişte cutii de metal pe un perete ar
putea descoperi ceea ce ei care au fost la faţa locului nu au putu
descoperi.
Ao îmbrăţisă ideea de a lucra cu SAEC fără nici o
reţinere, mai mult poate şi faptului că cel care era în spatele
proiectului era profesorul Ma. Cuvintele cu care acest om ar trebui
ilustrat nu erau îndeajuns de bogate ca sens pentru a realiza acest
lucru. Erudit până la ultimul electron, Ma în ciuda vârstei înaintate,
te surpindea în orice moment. De fapt Ao urmase cursurile Institutului
de Ştiinte Aplicate, în ideea că poate într-o zi va putea ajuta cu ceva
şi el omenirea. Idealismul lui inocent, infantil înflori la prelegerile
ţinute de profesorul Ma, în IndexTomb. Ajunsese in sala auditoriumului
de la Turnul Alb, mototolit de ploaie ca o hîrtie. Nici nu avea
intenţia de a asculta murat cum era prelegeri şi expuneri cu privire la
interacţiunea om mediu şi construcţii ale socialului ca urmare a
acestui lucru.El venise, tiptil prin perdeau picurilor de ploaie, mereu
ascuns şi nevăzut, după Quim fără să ştie de ce.
Sentimentele pe
care le simţea pentru aceea fiinţă diafană, îngerească, deveniseră
patologice. Ao era un simplu băiat din IndexTomb, oraşul focului şi a
metalului. Crescuse în zona de est a oraşului, în Candomble, acolo unde
soarele aproape că nu exista datorită norilor grei de cărbune negru ce
se ridicau neoprit din furnalele hâde ale topitoriei ELIGIA.
Povestea
care îl lega pe Ao şi Quim avea încă de la început ceva care dacă
stăteai şi o ascultai te surpindea prin aspectul ei furat dintr-o
carte. Ao, fugise de la scena unei încăierări între banda Annada şi cea
numită mai mult pompos Layalam, pompos pentru că aşa cum aflase de la
Tami prietenul lui nedespărţit, Layalam însemna într-un dialect african
învechit şi uitat: neânvins. Însă pirpirii Layalam atunci când îi
vedeai numai periculosi şi de neânvins nu ţi se păreau. Pentru Annada
motivul răfuielii era unul simplu. Un anume Xim, membru  Layalam, pe
care Ao îl ştia din vedere, pătase onoarea celor din Annada, prin
faptul că se culcase cu nu se ştie care pipiţă din haremul lui Saros,
şeful Annada. Din întâmplare sau nu, Annada năvălise înarmată până în
dinţi peste cei din Layalam, exact când aceştia, care se aflau tot
timpul în conflict cu Annada din varii motive, se aşteptau mai puţin.
Deobicei
locul de întîlnire a celor din Layalam era secret, tabu, însă cineva
trădase, se vându-se, şi în timp ce băieţii Layalam hohoteau şi îşi
etalau curajul descărcând pistoalele ruginite în cutii de suc, sau
resturi de sticlă, cei din Annada se pregăteau să le aplice o lecţie.
Toate
acestea şi le amintea chiar şi la atâţia ani şi mai ales pe Quim.
Nimerise exact când răfuiala dintre Annada şi Layalam se afla în
punctul culminant, datorită lui Tami, care panicat de faptul că sora
lui, Cassina, o puştoică căreia abia îi înmuguriseră sânii, îi lăsase
un bilet prin care îl anunţa că e cu Ori, alergă ca un nebun târându-l
practic pe Ao după el, spre locul unde ştia că sigur o va găsi pe
afurisita de Cassina care niciodată nu îl asculta..
Tami aproape că
înebunise. Mai târziu s-a aflat că trădătorul a fost Ori, şi cum
Cassina era lipită ca o ventuză de el, grija lui Tami pentru soara lui
era mai mult decât îndreptăţită. Ciudat i se păru lui Ao că Tami ştia
că o să aibă loc un măcel.Gâfâind ca o locomotivă pântecoasă cu abur,
Tami căuta nervos şi disperat din priviri pe Cassina. Pitiţi ca nişte
fugari după un rest ruginit de container, Ao căuta şi el să o găsească
pe sora lui Tami.  Bufnituri seci, urlete răguşite, zale de lanţ
răsucinte vîrtos prin aer, trupuri răsucite, îngrămadite unul peste
celălalt, oase ce trosneau ca nişte floricele de porumb, ură, dorinţa
de moarte,…toate îi înconjurau. Se putea spune că atracţia turistică,
dacă putea să existe aşa ceva, în Candomble erau fără discuţie luptele
de stradă, barbare, pline de sânge şi de cadavre. Violenţa cu care
trebuia să exişti se imprima în fiecare por al fiinţei tale, devenea un
drog, o ciudată stare de dependenţă. Tami şi Ao nu făceau parte din
nici o bandă, însă fraternizau oarecum cu cei din Layalam, mai mult
datorită Cassinei, care în criza ei adolescentină se încurcase cu Ori,
un tip inuman de schilod, dar elastic ca o bucată de cauciuc.
Abilităţile sale extraordinare de contorsionist îl transformaseră
într-o mică vedetă, mai mult datorită şi zvonului cum că lovitura de la
IndexTomb Bank, era mâna lui Ori.
Adevărat sau nu, acest statut i-a
adus ceva privilegii mai ales că ceva crescu finanţele prăfuite a celor
din Layalam. Fizic nu era un bărbat rău, chiar ducea spre ceva numit
frumos, însă viaţa sălbatecă din Candomble îşi lăsase
amprentele:cicatrici, tatuaje, implanturi. Printre toate siluetele
încleştate, trupul schilod al lui Ori nu se vedea. Cu inima bubind,
Tami se smulse din întunericul ascunzătorii şi urlând numele Cassinei
printre pumnii şi picioarele care zburau din toate părţile se aruncă în
mulţime. Împins ca de un arc, Ao sări după el şi se ţinea aproape atâta
cât putea. Ecoul metalic, vibrant al trupurilor izbite, acopereau
strigătele lui Tami. Impiedicându-se aproape la fiecare pas, Ao se
strecura ghemuit, ca un arici. Pe lângă ei şuierau ameninţător,
invizibil, obiecte ucigătoare. Simţea că a făcut o mare greşeală, însă
posibilitatea lui de a se întoarce în ascunzătoare era nulă. Colţul de
container după care se ascunseseră cu cîteva clipe în urmă, era aruncat
într-o rînă. Ceva puternic lovise coaşca de metal, însă Ao nu auzise
nici un boom sau altceva asemănător care să fi apărut în urma ciocnirii
dintre restul de metal şi acel obiect misterios. Privind în urmă spre
locul de unde venise, Ao îl pierdu din priviri pe Tami. Scrută
învălmăşeala. Abia conturat în umbra unui zid îl zări pe Tami. Cu
braţele lui firave încerca să ridice ceva. Era prea departe de el dar
desluşea cumva silueta unui trup. Felul în care Tami tragea de el
semnala clar şi disperat că o găsise pe Cassina, dar ceva nu era în
regulă. Mai mult în patru labe decât în picioare Ao se strecură târâş
ca un şarpe. Simţea în podul palmelor mii de ace. Cortina de praf
ciuruită de raze firave de lumină acoperea grundul sfărmicios, însă
înţepăturile acide care îi străpungeau  carnea şi muşcau rece până la
sânge ca nişte vampiri hidoşi îl biciuiau la fiecare mişcare.
Aproape
strivit ca un animal vlăguit, alergat până la spume, fremătând aerul
nispos cu nările larg deschise, se prăbuşi lângă Tami fornăind şi
gâfăind ca foalele unui ferar vânjos. Nici nu apucă să vadă dacă ceea
ce ţinea în braţe era Cassina sau nu. Norii cenuşii coloraţi pe margini
de un soare ascuns era singurul lucuru pe care îl vedea.
-   Ajută-mă…!,
Sugrumat,
zvâcnind la fiecare gură de aer ca şi cum ar fi fost lovit, se ridică
confuz, ameţit, sprijinindu-se pentru a răsufla cu mâinile sîngerînde
de genunchi. Linia orizontului dispăru pentru câteva clipe. Închise
ochii şi resperă adînc. Coşul pieptului se umflă gata să explodeze. 
Horcăi. Scuipă. Un fir de salivă se prelinse ca un picur de rouă pe
colţul bărbiei. Cassina îi zâmbi trist, bolnav. Chipul ei de copil, de
păpuşă cu codiţe buclate, blonde, vesel, cu ochi mari, verzi ca
frunzele de măr înflorit, era sfâşiat adânc pe o parte a obrazului ei
fin, de turtă dulce. Îşi sterse saliva din colţul bărbiei cu podul
palmei. Înghenunchie lîngă Cassina.Îi trecu mâna mica şi firavă pe după
gât. Privirea îngrijorată a lui Tami îi spunea că trebuia să se mişte
cu grijă.  Se ridică odată cu Tami, uşor şi încet.
Trupul aproape
inert se mişcă ca o marionetă. Cassina era rănită grav. În zona
abdomenului un roşu vişiniu, crud, umed, cald adunat într-o pată era
tot ce trebuia să vezi pentru ca să îţi dai seama că nu era ceva banal,
o simplă zgârietură care să treacă doar cu câteva pansamente şi copci.
Aproape
inconştinetă, cu privirea rătăcită, Cassina ţipă scurt, adânc. Tami
căzu în genunchi. Inerţia îl trase şi pe Ao şi aproape ca se prăbuşi.
-   Curvo….!
Urletul
lui Tami îl săgetă, paralizându-l Ce naiba se … întrebarea lui Ao se
termină brusc, spintecată. În lumina murdară, cenuşie a asfinţitului
lăsat peste Candomble, silueta neagra desenată în spatele lui Tami,
peste Cassina, răsturnată ca o buturugă, contorsionată de durere,
ridică în aer ca pe un semn al morţii lama lungă şi rece.
Îşi
amintea că în acel moment, poate datorită şocului, jerba de sânge
ridicat în aer de lama scânteietoare i se păru chiar frumoasă, un
curcubeu de flori vişinii. Felul macabru, sinistru, inuman în care
aceste amintiri îi reveneau din temniţa în care le închisese, stârni în
el fiori.
Metalul rece se înfipse trosnind. Tami zvâcni. Nici un
sunet, nici un strigăt… doar un trup întunecat, demonic, ce înfipse
adînc, cu sete, ca un laş, în spatele prietenului lui tăişul unei
săbii. Argintiul metalului iriză câteva reflexe aurii. Ţipătul Cassinei
nu a fost unul de durere, a fost strigătul de disperare,
avertismentul….rugăciunea ce nu va fi spusă.
Îşi amintea în detaliu
ca şi cum ar fi înregistrat cu o cameră video, cum din spatele
sfârtecat a lui Tami, căzut cu faţa în pământul grunjos, sabia desenă
un arc larg prin aer, aruncând ca un buchet de flori, picuri dulci de
sânge.
Nu simţea nimic în afară de un tremur neoprit al corpului.
Inima îi bătea normal.Respira la fel de normal. Tami..zăcea cu faţa în
jos. O rafală scurtă de vânt stârni uşor praful. Suspendat pentru o
clipă în aer, coborâ sobru ca un giulgiu peste trupul neânsufleţit al
lui Tami.Aştepta să audă şuieratul aerului, trosnetul crud, pocnit al
oaselor rupte şi să vădă cum ochii verzi de culoarea  frunzele de măr
înflorit ai Cassinei rămân îngheţaţi, fixi, privind dulce spre el, ca o
chemare. Aştepta să simtă în el lama rece, să cadă în praful pămîntului
grunjos şi să privească spre norii cenuşii din înaltul cerului agaţaţi
de furnalele topitoriei ELIGIA cum încep să prindă nuanţe roşiatii.
Aştepta ca sângele ce îi frămata prin vene să se transforme în petale
şi să zboare ca într-un haiku în infinutul cerului. 
Aştepta…
Cassina cu ochii verzi de culoarea  frunzele de măr înflorit, cu chipul
ei de copil, de păpuşă cu codiţe buclate, blonde, vesel, sfâşiat adânc
pe o parte a obrazului ei fin, de turtă dulce, privea rătăcită. Durerea
pe care el nu o simţea era toată adunată în acel trup plapând, de
femeie cu sânii abia înfloriţi. Timpul se oprise, devenise imponderal,
etern. Avea impresia ca totul era îngheţat. Asta înseamnă să mori?….
Un con de lumina ca un semn divin desenă chipul celui care în culorile asfinţitului părea o silueta întunecată, un demon ….
Sub
o frunte înaltă, plină de riduri, sprâncenele stufoase ca nişte
întinderi unduite de vânt, ascundeau sub arcadele osoase niste ochi
minusculi, întunecaţi. Linia nasului, fermă, calcaroasă, cobora peste
buzele crăpate de sete şi vânt. Bărbia uşor crestată la mijloc, crea un
portret de bătrân, de om aflat într-o stare profundă de tulburare şui
chin sufletesc.
Toate astea şi le amintea ca un blestem. Urmări
cum tăişul sabiei cobora prin aer, scânteind. Nici nu încercă să se
ridice ca să o tragă pe Cassina din faţa morţii. Stătea şi privea
paralizat cum Cassina se apropie de moarte, de durere, de chin, de
nefiinţă şi el pritenul cel mai bun al lui Tami, amicul preferat al
Cassinei, nu se îndreaptă spre ea pentru a o salva.  Starea statică în
care totul intrase îl deruta pe Ao. Singurul element ce părea  mobil
din tot ce îl înconjura era ucigaşul din faţa sa. În timp ce sabia lui
cobora tot mai mult spre Cassina, trăsăturile feţei i se transformaseră
din ură în ceea ce Ao simţea ca fiind  uimire, surpriză. Cu ochii
întunecaţi lipiţi de arcadele încoronate de sprâncenele stufoase ca
nişte întinderi unduite de vânt, silueta întunecată a ucigaşului se
curbă ca un arc de piatră spre spate, urlînd sălbatec. Din pieptul
înfăşurat într-un  fel de platoşă înmuguri timid ca un fel de floare,
metalul argintiu, curbat, al salvării. Simţea că inima îi striveşte
pieptul. O strânsoare ciudată începu să îl înconjoare. Respira greu ca
şi cum tot aerul din lume ar fi fost aspirat de forţe nevăzute.
Trupul
celui pe care moarte îl purtase în pântec şi pe care Ao îl credea a fi
cel din urma lucru pe care avea să îl mai vadă, rămase pentru cîteva
clipe suspendat, apoi ca şi cum tot ce duhnea în el a carne râncedă se
topi, alunecă spre pământ, lin ca o frunză scuturată de vânt.
Dacă un înger ucide devine demon sau rămîne tot înger?
Poate
că privind la umbra colorată ce se ridicase peste hâdoşenia care îi
ucisese prietenul nu s-a întrebat acest lucru. Fundalul cerului cenuşiu
crestat de câteva linii negre îndepărtate părea o uriaşă pânză pe care
un pictor naiv, un copil îndrăgostit, pictase un fel de înger cu păr de
foc. Aripile îi lipseau sau nu se vedeau. La fel şi aura stelară. Doar
ochii de un albastru alb, de gheaţă te privea sinistru, crud ca şi cum
tu ai fi fost cel sortit neantului.
Tremurul corpului se transformă
ca o şopârlă într-un zvâcnet general, sacadat, întrerupt. Fără să
înţeleagă ce se întâmplase, fără să privească la trupul adormit al lui
Tami, fără să se uite la cel care semănase în el fructele otrăvite ale
coşmarelor, fără să strige şi fără să plângă, rece ca un cadavru de la
morgă scos, se ridică …şi fugi..printre mogâldeţele însîngerate,
obosite şi transpirate.
Orbecăi prin cotloanele împuţite din
Candomble zile în şir, ca un fugar nebun, bântuit, hăituit de tenebre,
de urlete şi sânge. Timpul dispăruse, realitatea se alterase
crapându-se în mii de cioburi, în stări de halucinaţie, de şoapte
Ajută-mă ..glasul lui Tami îl căută în noapte.
Un alb imens, dureros
crescuse peste el. Frigul şi vocea lui Tami nu mai erau. Nici sângele
vişiniu. Doar îngerul cu păr de foc îl privea cu ochii reci, albastrii
alb, zâmbind cald.
8:35
Quim Umm Hanni …îngerul cu păr de foc…
După
câteva zile în spital unde starea lui de anxietate aproape că explodă,
evadă. O ploaie neagră, lipicioasă cobora din norii veşnic întunecaţi.
Aproape gol, alerga prin bălţile tuciurii izbindu-se de pereţi ca un
fluture rănit. Turnul Alb..acolo trebuia să ajungă, acolo era îngerul
cu păr de foc. Nu trebuia să râmână singur, în întuneric. Tami se va
întoarce şi îl va căută. Va veni după el purtând în cârcă pe omul cu
sprâncene stufoase ca nişte întinderi imens unduite de vânt bălăngănind
printre degetele uscate căpăţâna cu chip de copil a Cassinei, cu codiţe
buclate, blonde, cu ochi mari, verzi ca frunzele de măr înflorit.
..uşa
glisă lin foşnind ca o bucată de hârtie….ecoul bond, surd de paşi
grăbiţi rupse tăcerea ce îl încojurase şi toatele firele ce îl legau de
trecut, de Tami, Cassina, omul cu sprâncene stufoase ca nişte întinderi
imens unduite de vânt,..îngerul cu păr de foc…
…aproape că se
aruncă de pe scaun…ca un coşmar născut de răsăritul trandafiriu de sub
colţurile reci ale tocului de uşă, umbrită de razele de soare furişate
glumeţ, Raiden îl privea grav ca un om în toată firea care învăţase să
tacă şi să vorbească doar cânde ceva important era de spus. Rochiţa ei
croită în stil Lolly Pop, roz raiat, era sfâşiată, arsă;dantela de un
alb imaculat ce tivuia marginea de jos a rochiţei atârna inutil, ruptă.
Breteaua ce lega de trupul firav croiala fină a rochiei, alunecă peste
umărul minuscul…Întinse mâna ca şi cum ar fi arătat spre ceva, dincolo
de el, dincolo de real… 
- Ajută-mă…

Anul domnului 1900
În ceea de a a doua  zi, în  ceas de vreme la
care lighionele nopţii încă mişunau nevăzut pe pământ, părintele
Victorius ne trezi cu blândeţe şi cu vorbă dulce ne aduse din plăcerile
somnului în frigul rece al dimineţii.
- Fraţilor, noaptea cea lungă
fără de păcat v-am intinat-o. De vom rămâne mult prin aceste locuri
grijile parintelui nostru Isodin se vor adeveri si rostul nostru pe
aceste drumuri nu il vom mai găsi. Săltaţi-vă şi de grabă să mergem. Cu
voia bunului Dumnezeu si pentru iertarea noastră de păcate spre locul
numit Esselen trebuie să plecăm. De nu vom ajunge până în apus de seară
din păcătoşi ce suntem mai păcătoşi ne vom numi.
Preacuviosul
părinte Victorius după ce făcu semnul crucii urmat de noi toti cu slavă
si mai mare cinstire pentru Cel Sfânt şi Adevărat, porni în tăcere prin
întuneric, fără a se lovi sau a se atinge de ceva de parcă acele locuri
străine le-ar fi cunoscut mai de mult.
Pământul potecii pe care ne
înghesuiam la pas grăbit, era rece şi ud. Tăcerea nefirească, duhnind a
rău şi moarte parcă devenea şi mai obositoare cu fiecare pas făcut.
Zorii zilei ne-au găsit ieşiţi din frunzărişul pădurii, unde în noapte ne am găsit loc de odihnă şi rugăciune.
Drumul ce ne era luminat de bunul soare numai era un lut urât pucios şi negru. Verdele crud al ierbii ne însoţea pasul mărunt.
La
ceasul în care aburul pământului se unduie liniştit spre cer, lângă un
ochi de apă în care bine ai fi putut să te răcoreşti în ziua călduroasă
de vară, s-a întâmplat ca fratele Inna, cel de al treilea în rânduirea
celor ce ne cârmuiesc, aplecat pentru a-şi strânge mai tare faşa ce
lega o mâna de cârpe ce-i foloseau pt drum drept pavăză pentru talpa
piciorului plapând, să scoată un strigăt nefiresc şi în genunchi
doborât parcă de o grea povară, tremurând cu mâna întinsă spre acel
ochi de apă, muşca din aer cu buzele bătrâne ca şi cum ar fi vrut să
rostească cuvinte dar cineva îi luase viul grai.
Înspre locul în
care mâna tremurândă a fratelui Inna arăta, privirile noastre s-au
îndreptat cu teamă, că de spurcăciunile pământului şi a celui necurat
ne-a fost dat mereu să avem de lucrat. Peste albastrul apei nemişcat,
în firele de abur ce se ridicau spre cer la răsărit însângerat de
razele calde de soare, la mai puţin de douzăceci de paşi de marginea
ochiului de apă, înfricoşătoare arătare ne-a fost dat să vedem cu ochii
noştrii.
Ca într-o oglindă vedeam vrăjitorie, şi nici semnul crucii
şi nici rugăciunile noastre nu au dus necuratul în altă parte. Se făcea
în arătare că se vedea un fel de loc, luminat de un soare mare, străin
de tot ce putea cunoaşte vreunul din noi sau din cei mai înţelepţi
dintre noi. Se vedea un om îmbrăcat în straie curate dar foarte ciudat
croite. În faţa lui la cîţiva paşi un copil mânjit, murdar, privea spre
el.
-Ajută-mă !
Ao…aproape că se aruncă de pe scaun…ca un
coşmar născut de răsăritul trandafiriu de sub colţurile reci ale
tocului de uşă, umbrită de razele de soare furişate glumeţ, Raiden îl
privea grav ca un om în toată firea care învăţase să tacă şi să
vorbească doar cânde ceva important era de spus. Rochiţa ei croită în
stil Lolly Pop, roz raiat, era sfâşiată, arsă;dantela de un alb
imaculat ce tivuia marginea de jos a rochiţei atârna inutil, ruptă.
Breteaua ce lega de trupul firav croiala fină a rochiei, alunecă peste
umărul minuscul…Întinse mâna ca şi cum ar fi arătat spre ceva, dincolo
de el, dincolo de real… 
-   Ajută-mă…

 

 

Profu in nemarginita lui desteptaciune, cu un imens simt pedagocig, tot trancanea si tot umplea tabla cu nabla si x la "ena" cum zicea el, sii ii tot dadea cu spume la gura despre multimi numarabile si finite, despre olomorfie si isomorfisme, chestii care bineanteles ca nu le intelegeam nici atunci si nici acum nu cred ca mi-ar fi prea clare. Oricum ideea care totusi mi-a atras atentia a fost posibilitata de a numara multimile, si acest a numara poate fi finit.

Ma gandesc acuma dupa atatia ani de la terminrea facultatii, dupa un master anost, cu matele liite de stomac, dar cu capatana asta a mea plina de "gargauni filosofici" dupa cum tipa taica-miu la mine, cum ramne cu visele.Toti avem vise, si cum acest "toti" daca o ei matematic de fapt e un numar ( asta dac te raportezi doar la planeta asta a noastra atat de albastra). Acest numar, acest toti, e o multime , o multime numarabila, o multime finita. Insa extrpolarea e dubiaza, cel putin daca stai sa vezi logic chestiunea.Deci sa spunem prin reducere la absurd ca numarul persoanelor in viata la ora si minutul asta este de 5 miliarde.Bun.Deci un numar, o multime numarabila si finita. Acuma in prostia mea gandesc ca daca asociezi doar un singur vis la fiecare om, avem 5 miliarde de vise. Deci o multime de vise, numarabila si finita.Problema nu e asta.Problema dupa mine sta in a adauga varaibila timp si a defini visul.

pai daca adaugam in problema si timpul, se schimba oarecum problema. Deci la 5 milairde de oameni asociem cate un vis, care se schimba in timp.Conexiunea evidenta cu definitia visului apare acuma.Nu siu ce este visul.Este ceva cepoate fi masurat?este ceva care il pot determina? pana acuma expunerea asta grobiana, de pseudomatematician, isi pierde sensul.La ce imi trebuie sa stiu daca visele se pot numara, daca sunt finite sau infinite?..exact nu stiu,..inca, dar cand ascult intamplator sau nu polemicile amicilor mei, cand vad la stiri cum se tot tipa ca vai saraca a renuntat la visele ei ( ca deh numai barbatul e dracu), ca atunci cand ai un vis, banii nu trebuie sa fie o problema( ase vedea reclama cu pustiul cu viora=>ca daca ai vise esti mega bogat), ma intreb asa ca unul care vrea sa inteleaga lumea asta

Ce sunt visele?…conteaza cate ai?…e bine sa fie numarabile?….?